Cum poţi renunţa să mângâi cu gânduri proiecţiile de viitor? Trăind în prezent şi înzestrând clipa cu puteri nelimitate, ignorând fără subtilităţi trecutul şi viitorul. Totul pentru acum. Când acum devine atunci, ce se va întâmpla oare?
Între timp, stropii cad banal şi efemer peste oraşul mort, printre maşini parcate prost pe stradă de femei şi câini uitaţi de stăpânii imaginari pe trotuare. Iar eu croşetez iluzii şi le agăţ de fire invizibile de culori diferite, pentru că dacă afară nu este curcubeu, să pot face eu unul din ele.
Nu pot să mă mai zbat între adevăruri gri, printre urme firave de zâmbete care dispar subit când întind mâna.
A mai trecut un an, încep la miezul nopţii altul, alte clipe de existenţă mă aşteaptă condimentate doar de gânduri bune de data aceasta. Căci este timpul să transform umbra în esenţă şi să adopt zâmbetul meu pentru a-l dărui altora.
Deşi mâine se va simţi ca oricare mâine, sufletul meu a suferit o mutaţie, către bine-le căutat de ceva timp încoace.
Pe Alice, personajul creat de Lewis Carroll (Charles Lutwidge Dodgson), o cunoaşteţi, cu siguranţă, din copilărie. Seri pline de farmec am petrecut cu toţii în compania fetiţei ce a plecat alături de iepurele cel alb în căutarea aventurii, cunoscând diferite personaje precum Pălărierul cel Nebun, Iepurele de Martie sau Regina de Cupă. Povestea aceasta rămâne cumva la limita dintre copilărie şi maturitate, prin subtilele jocuri logice se adresează celor mai bătrâni dintre copii, iar prin imaginaţia fascinantă a scriitorului care îşi conturează cu un farmec aparte personajele, îi cucereşte şi pe cei mai mici.
Piesa Alice, a companiei de teatru Dell’Arte, porneşte chiar de la această poveste, adaptând-o unui public matur care nu a uitat însă de simbolurile copilăriei. Spectacolul de teatru este o îmbinare neconvenţională de instrumente legate prin folosirea simbolurilor bine cunoscute ale imaginarului poveştilor. Momente de comedie sunt alternate de momente de teatru cu lumină neagră. Totodată, lumina neagră serveşte ca background pentru un număr de animaţie în care este prezentată o poveste de dragoste ai cărei protagonişti sunt un “el” şi o “ea” animate de mâini invizibile. Continuă să citeşti »
Mixul face azi 1 anişor… în care a crescut cât alte proiecte în 5.
"In prag aniversar, Mixul anunta lansarea unor noi game de proiecte speciale.
"Colectia de arta", lansata oficial astazi, va prezenta saptamanal
E-book-uri cu artisti din lumea picturii si a fotografiei. De asemenea, in
curand va fi lansata si rubrica "AD-Ideea Zilei", cu ajutorul careia
cititorii vor descoperi idei creative din domeniul advertising-ului."
http://mixuldecultura.ro/?p=3107
Si pentru ca a trecut atata timp de cand am mai deschis paginile virtuale ale blogului meu, va recomand, rapid, mai multe lucruri dragute.
Unul dintre ele este Jason Mraz, un artist care merita sa ii dai atentie atunci cand esti deprimat, tocmai pentru ca dupa ce ai ascultat e imposibil sa mai fii. We sing. We dance. We steal things e aici.
Si o carte care m-a fascinat si pe care cred ca o voi citi din nou, curand, cu aceeasi nerabdare de a redescoperi povestea. Cella Serghi – Panza de paianjen.
Aş vrea să pot transmite ce ganduri bune îmi transmit imaginile lui Aya Kato, în schimb las privitorii să găsească propriile argumente pentru a aprecia sau nu arta digitală a artistei Aya Kato.
Sursa imaginilor şi galeria extinsă le găsiţi aici.
Fura adesea gânduri şi idei… şi le plimba prin corpul definit doar metafizic.
“There are flowers everywhere for those who wish to see them”.
Şi totuşi cine le vede? Cine se opreşte cu gândul fugar şi superficial asupra lor? Se întreba cu ochii mari şi miraţi, pierduţi parcă sub vălul de tristeţe caldă.
“There are flowers everywhere for those who wish to see them”.
Dar poate că străinii cu ochi limpezi le vor rata mai puţin decât aceia ce sunt prea aproape.
Azi tot ce fură adesea e doar forma norilor pe care o preface apoi în praf de zâmbet fugar în faţa frumosului, mergând din ce în ce mai departe de realul plin de oameni.
Nu ştiu şi nici nu vreau să aflu de unde apar coincidenţele, din ce cămară a esenţelor divine se strecoară printre noi muritorii, dar ador să le observ şi să le interiorizez încet, încet cum deguşti filele unei cărţi cu bucuria fiecărui cuvânt descoperit. Şi iată tocmai de o carte e vorba, o carte ce mi-a fermecat două nopţi până la a uita de mine, pierdută prin Bucureştiul anilor 20, mergând prin locurile cunoscute: Cişmigiul, Oborul, Capşa…
Aşa, pierdută într-o lume paralelă, mă strecor în lumea reală subtil, cumva desprinsă de tot şi toate, cu gândurile cuprinse doar între cele două coperţi. Absentă, mă aşez pe-un scaun de autobuz, bucuroasă că pot citi liniştită restul drumului fără a mă îngriji de spaţiul personal al vreunui trecător.
În faţa mea o doamnă stătea întinsă neglijent, de parcă spaţiul acela dintre cele doua scaune îi aparţinea indiferent de ceilalţi. Un pic enervată îmi reiau cititul de care trebuise să ma despart clipele cât a durat aşezarea. La un moment dat văd că doamna scoate o carte şi ea din geantă, cu aceleasi coperţi, o altă carte m-am gândit. Am căutat cu privirea titlul pentru a vedea despre ce carte era vorba. Doamna din faţa mea îşi prinsese şi ea gândurile în aceeaşi “Pânză de păianjen”.
Şi mergeam astfel într-un Bucureşti haotic de secol XXI prinse amandouă, faţă în faţă, cu gândurile într-un Bucureşti de secol XX.
Cu astfel de coincidenţe calde să mă tot ciocnesc aş vrea.
Am pornit lectura acestui roman cu o curiozitate dublă, derivată din descoperirea vârstei scriitorului. 34 de ani. O vârstă destul de matură oare pentru a forma un stil de scriitură cu contururi clare, pentru a surprinde esenţele unei existenţe?
Pornind de la aceste întrebări am început romanul “Sora Katiei”, care va fi prezentat publicului român de către Editura Vellant pe 27 mai. Ceea ce pot spune încă de la început este că aşteptările mele au fost surprinse, nereuşind să găsesc între rândurile cărţii superficialitatea pe care o prevăzusem iniţial.
Mai mult, autorul mi-a arătat nu numai maturitate în gândire, ci şi o viziune clară asupra lumii. Pentru câteva ore am fost călătoare într-un univers aparte, populat de naivitate, dragoste, dar şi frustrare, furie şi alte sentimente negative, o lume în care primează lipsa de comunicare şi sentimente intense de singurătate.
Protagonista romanului este sora Katiei. Personajul, deşi aflat în centrul poveştii, rămâne un mister. Ea are un nume, însă se identifică pe sine nu ca entitate individuală, ci prin relaţionarea cu celelalte personaje. Desconsiderându-se, eroina ne face de-a lungul cărţii elogiul surorii sale pe care o vede ca antiteză a sa: frumoasă, deşteaptă, Katia atrage orice bărbat.
Printre bucurii mici şi dezamăgiri mari, singurătate, tristeţe şi moarte, Ea pluteşte imaterial. Amprenta sa asupra familiei nu se simte decât în momentul în care aceasta este absentă. Sora Katiei, cu o candoare ieşită din comun, nu reuşeşte să vadă răul în jurul său. Lucrurile sunt acceptate ca atare, fără a fi trecute prin filtrul raţiunii bine-rău. Oamenii din viaţa ei, mama prostituată, sora stripteuză şi bunica femeie de serviciu îi apar fără etichetele puse de societate acestor meserii. Indiferent chiar şi de sentimentele lor faţă de ea, le dăruieşte necondiţionat iubirea sa.
Astăzi aş dori să vă prezint un scriitor ale cărui rânduri m-au fermecat zile întregi, al cărui stil surprinde bucăţi de suflet în cărţile sale ce îmbină scriitura cu poezia pură şi a cărui operă întretaie genurile literare pentru a transmite emoţia.
Poate l-aţi cunoscut pe Baricco citind Novecento, poate aţi văzut ecranizarea cărţii, “The legend of 1900″. Dacă nu l-aţi citit încă, puteţi începe cu “Castele de Furie”. Acesta este primul său roman, pe alocuri se simte încă neformat scriitorul din spatele rândurilor, dar este un deliciu de savurat într-o după-amiază călduroasă.
