Si pentru ca a trecut atata timp de cand am mai deschis paginile virtuale ale blogului meu, va recomand, rapid, mai multe lucruri dragute.
Unul dintre ele este Jason Mraz, un artist care merita sa ii dai atentie atunci cand esti deprimat, tocmai pentru ca dupa ce ai ascultat e imposibil sa mai fii. We sing. We dance. We steal things e aici.
Si o carte care m-a fascinat si pe care cred ca o voi citi din nou, curand, cu aceeasi nerabdare de a redescoperi povestea. Cella Serghi – Panza de paianjen.
Aş vrea să pot transmite ce ganduri bune îmi transmit imaginile lui Aya Kato, în schimb las privitorii să găsească propriile argumente pentru a aprecia sau nu arta digitală a artistei Aya Kato.
Sursa imaginilor şi galeria extinsă le găsiţi aici.
Fura adesea gânduri şi idei… şi le plimba prin corpul definit doar metafizic.
“There are flowers everywhere for those who wish to see them”.
Şi totuşi cine le vede? Cine se opreşte cu gândul fugar şi superficial asupra lor? Se întreba cu ochii mari şi miraţi, pierduţi parcă sub vălul de tristeţe caldă.
“There are flowers everywhere for those who wish to see them”.
Dar poate că străinii cu ochi limpezi le vor rata mai puţin decât aceia ce sunt prea aproape.
Azi tot ce fură adesea e doar forma norilor pe care o preface apoi în praf de zâmbet fugar în faţa frumosului, mergând din ce în ce mai departe de realul plin de oameni.
Nu ştiu şi nici nu vreau să aflu de unde apar coincidenţele, din ce cămară a esenţelor divine se strecoară printre noi muritorii, dar ador să le observ şi să le interiorizez încet, încet cum deguşti filele unei cărţi cu bucuria fiecărui cuvânt descoperit. Şi iată tocmai de o carte e vorba, o carte ce mi-a fermecat două nopţi până la a uita de mine, pierdută prin Bucureştiul anilor 20, mergând prin locurile cunoscute: Cişmigiul, Oborul, Capşa…
Aşa, pierdută într-o lume paralelă, mă strecor în lumea reală subtil, cumva desprinsă de tot şi toate, cu gândurile cuprinse doar între cele două coperţi. Absentă, mă aşez pe-un scaun de autobuz, bucuroasă că pot citi liniştită restul drumului fără a mă îngriji de spaţiul personal al vreunui trecător.
În faţa mea o doamnă stătea întinsă neglijent, de parcă spaţiul acela dintre cele doua scaune îi aparţinea indiferent de ceilalţi. Un pic enervată îmi reiau cititul de care trebuise să ma despart clipele cât a durat aşezarea. La un moment dat văd că doamna scoate o carte şi ea din geantă, cu aceleasi coperţi, o altă carte m-am gândit. Am căutat cu privirea titlul pentru a vedea despre ce carte era vorba. Doamna din faţa mea îşi prinsese şi ea gândurile în aceeaşi “Pânză de păianjen”.
Şi mergeam astfel într-un Bucureşti haotic de secol XXI prinse amandouă, faţă în faţă, cu gândurile într-un Bucureşti de secol XX.
Cu astfel de coincidenţe calde să mă tot ciocnesc aş vrea.
Am pornit lectura acestui roman cu o curiozitate dublă, derivată din descoperirea vârstei scriitorului. 34 de ani. O vârstă destul de matură oare pentru a forma un stil de scriitură cu contururi clare, pentru a surprinde esenţele unei existenţe?
Pornind de la aceste întrebări am început romanul “Sora Katiei”, care va fi prezentat publicului român de către Editura Vellant pe 27 mai. Ceea ce pot spune încă de la început este că aşteptările mele au fost surprinse, nereuşind să găsesc între rândurile cărţii superficialitatea pe care o prevăzusem iniţial.
Mai mult, autorul mi-a arătat nu numai maturitate în gândire, ci şi o viziune clară asupra lumii. Pentru câteva ore am fost călătoare într-un univers aparte, populat de naivitate, dragoste, dar şi frustrare, furie şi alte sentimente negative, o lume în care primează lipsa de comunicare şi sentimente intense de singurătate.
Protagonista romanului este sora Katiei. Personajul, deşi aflat în centrul poveştii, rămâne un mister. Ea are un nume, însă se identifică pe sine nu ca entitate individuală, ci prin relaţionarea cu celelalte personaje. Desconsiderându-se, eroina ne face de-a lungul cărţii elogiul surorii sale pe care o vede ca antiteză a sa: frumoasă, deşteaptă, Katia atrage orice bărbat.
Printre bucurii mici şi dezamăgiri mari, singurătate, tristeţe şi moarte, Ea pluteşte imaterial. Amprenta sa asupra familiei nu se simte decât în momentul în care aceasta este absentă. Sora Katiei, cu o candoare ieşită din comun, nu reuşeşte să vadă răul în jurul său. Lucrurile sunt acceptate ca atare, fără a fi trecute prin filtrul raţiunii bine-rău. Oamenii din viaţa ei, mama prostituată, sora stripteuză şi bunica femeie de serviciu îi apar fără etichetele puse de societate acestor meserii. Indiferent chiar şi de sentimentele lor faţă de ea, le dăruieşte necondiţionat iubirea sa.
Astăzi aş dori să vă prezint un scriitor ale cărui rânduri m-au fermecat zile întregi, al cărui stil surprinde bucăţi de suflet în cărţile sale ce îmbină scriitura cu poezia pură şi a cărui operă întretaie genurile literare pentru a transmite emoţia.
Poate l-aţi cunoscut pe Baricco citind Novecento, poate aţi văzut ecranizarea cărţii, “The legend of 1900″. Dacă nu l-aţi citit încă, puteţi începe cu “Castele de Furie”. Acesta este primul său roman, pe alocuri se simte încă neformat scriitorul din spatele rândurilor, dar este un deliciu de savurat într-o după-amiază călduroasă.
Sunt mare fan al colecţiei de cărţi de la Cotidianul; de fiecare dată au reuşit să mă surprindă cu volumele apărute. Astfel mi s-a întâmplat şi volumul de nuvele al lui Simone de Beauvoir, “Femeia sfâşiată”. Cartea nu contrazice rolul autoarei de voce a femeilor de pretutindeni, deşi a a fost concepută ca o critică la adresa fragilităţii şi slăbiciunii femeii în faţa unor situaţii din viaţa lor. Prin stilul ales, însă, prin analiza discretă, dar corectă, a simţirilor celor trei personaje, autoarea a eşuat într-o anumită măsură. Eşecul a fost surprins la vremea respectivă de răspunsurile pozitive ale cititoarelor care se identificau puternic cu dramele transmise de cele trei femei.
În urmă cu ceva timp, am petrecut câteva seri minunate într-un loc cu nume de planetă, ascuns în mijlocul unuia dintre cartierele rău famate ale Bucureştiului. Informaţiile pe care le deţineam despre acel loc nu erau însă complete până acum câteva zile, când am descoperit “Ofensiva Generozităţii”.
Nu vă scriu acum despre o simplă carte, ci despre un act artistic cuprins între coperta 1 şi coperta 4, care este, în acelaşi timp, o radiografie a proiectului “Ofensiva generozităţii”, desfăşurat între anii 2006-2008 în Bucureşti. Sub îngrijirea artistului vizual Maria Drăghici, alături de Irina Gâdiuţă şi o serie de alţi artişti, atât cartea cât şi proiectul au reprezentat implementarea în România a conceptului de artă comunitară/artă activă.
Uneori, cautand periodic propria constiinta imi modelez cu ganduri albastre o noua identitate. Iar identitatea asta a mea ramane intiparita in spatele retinei o perioada buna pana ce un detaliu, trecut de altii cu vederea ii provoaca colapsul.
Cu identitatea aceasta postata pe figura ma plimb printre oameni si animale de companie, printre oameni si carti, oameni si chitari. Si tot uneori, ei nu vad. Si atunci farama aceasta de constructie avida de expunere nu o detecteaza. Sunt bineinteles si oameni care au detectoare de metale in suflet, cum masca aceasta este plina de metale grele, pentru acestia exista doar adevarul, sau o alta versiune a adevarului facuta nu din metale ci din policarbonat.
Iar momentul acela… pierdut de multi, dar esential pentru versiunea mea construita, este mereu altul, mereu mai subtil in lejeritatea cu care atinge locuri ascunse. Iar aceste momente le pierd chiar si eu, inainte de moment nu le sesizez, iar dupa e prea tarziu. Sunt astfel o colectie de lucruri, amanunte, gesturi inutile pentru ca oricum nu le voi mai intalni caci in joaca asta momentul este mereu altul si altul.
Zilele astea cu soare ce musca din pori dilatati m-am plimbat mult, cu gandul, cu picioarele, cu visele. Am pendulat intre alei in diferite cartiere.
Si picioarele, corpul, gandurile mele m-au purtat in locuri minunate. Mi-am umplut sufletul pana a inceput sa se reverse in valuri albastre prin camera alba a garsonierei mele. La o expozitie a celei care zice ca nu stie nimic am regasit detalii. Franturi de imagini, ganduri si sunete, care sa ne traga frumos de maneca bluzei plina de praf de oras si sa ne reaminteasca de esente.
Mai apoi, dintr-o intamplare, ca orice lucru frumos ce se intampla sa-l intalnesti cand sufletul e trist si atarna cu plumb de fundul constiintei, am regasit bucuria prezentului. Mi-a readus-o in fata intalnirea cu un om deosebit, ce isi dedica existenta celorlalti, lasand la o parte drumul ego-ului artistului, ea da voci si arme multimii, pentru a se exprima si a-si construi identitatea prin frumos. Mai rar se plimba prin lume pierduti astfel de oameni, mai rar curg rauri de bunatate dinspre oameni spre ceilalti.
Frumoasa primavara-vara aceasta de plimbari metaforice pe linii invizibile si imprevizibile.
