Uneori, cautand periodic propria constiinta imi modelez cu ganduri albastre o noua identitate. Iar identitatea asta a mea ramane intiparita in spatele retinei o perioada buna pana ce un detaliu, trecut de altii cu vederea ii provoaca colapsul.
Cu identitatea aceasta postata pe figura ma plimb printre oameni si animale de companie, printre oameni si carti, oameni si chitari. Si tot uneori, ei nu vad. Si atunci farama aceasta de constructie avida de expunere nu o detecteaza. Sunt bineinteles si oameni care au detectoare de metale in suflet, cum masca aceasta este plina de metale grele, pentru acestia exista doar adevarul, sau o alta versiune a adevarului facuta nu din metale ci din policarbonat.
Iar momentul acela… pierdut de multi, dar esential pentru versiunea mea construita, este mereu altul, mereu mai subtil in lejeritatea cu care atinge locuri ascunse. Iar aceste momente le pierd chiar si eu, inainte de moment nu le sesizez, iar dupa e prea tarziu. Sunt astfel o colectie de lucruri, amanunte, gesturi inutile pentru ca oricum nu le voi mai intalni caci in joaca asta momentul este mereu altul si altul.
