Diana Krall mood.

Urmând chemarea scenei lansată de Teatrul Naţional, paşii m-au purtat spre piesa numită Krum, scrisă de Hanoch Levin şi regizată de Theodor Cristian Popescu. Muzica, ce rezonează în acord cu momentele prezentate în piesă, aparţine unui nume sonor al peisajului cultural actual, Vlaicu Golcea.

Spectacolul, care îl are ca scenograf pe Andu Dumitrescu, este prezentat ca fiind povestea nedureroasă a unei ratări. Mie însă mi-a creat impresia că ratarea personajelor, din ce în ce mai evidentă şi mai accentuată pe măsură ce piesa se derula, este destul de dureroasă sub masca de umor bine dozat care reuşea să câştige publicul.

Povestea în sine nu surprinde: un tânăr se întoarce dintr-o călătorie pe care el singur o rezumă prin “nu am văzut nimic, nu m-am întors cu nimic, nu am cunoscut pe nimeni”. Întoarcerea sa dă ocazia prezentării unor personaje ale cartierului, pe care fiecare le avem printre noi, dar care în piesă deţin caracteristici îngroşate, ca în romanele balzaciene. Veţi întâlni în piesă parvenita, femeia care acceptă compromisuri numai pentru a nu rămâne singură, medici care servesc diagnostice cu discursuri ce înfig cuţite în inimă, vecina care nu poate dormi fără să afle mizeria altora, mama ce speră până în ultima clipă în şansa fiului său.

Continuarea pe Mix...

Cum poţi renunţa să mângâi cu gânduri proiecţiile de viitor? Trăind în prezent şi înzestrând clipa cu puteri nelimitate, ignorând fără subtilităţi trecutul şi viitorul. Totul pentru acum. Când acum devine atunci, ce se va întâmpla oare?

Între timp, stropii cad banal şi efemer peste oraşul mort, printre maşini parcate prost pe stradă de femei şi câini uitaţi de stăpânii imaginari pe trotuare. Iar eu croşetez iluzii şi le agăţ de fire invizibile de culori diferite, pentru că dacă afară nu este curcubeu, să pot face eu unul din ele.

Nu pot să mă mai zbat între adevăruri gri, printre urme firave de zâmbete care dispar subit când întind mâna.

A mai trecut un an, încep la miezul nopţii altul, alte clipe de existenţă mă aşteaptă condimentate doar de gânduri bune de data aceasta. Căci este timpul să transform umbra în esenţă şi să adopt zâmbetul meu pentru a-l dărui altora.

Deşi mâine se va simţi ca oricare mâine, sufletul meu a suferit o mutaţie, către bine-le căutat de ceva timp încoace.

Pe Alice, personajul creat de Lewis Carroll (Charles Lutwidge Dodgson), o cunoaşteţi, cu siguranţă, din copilărie. Seri pline de farmec am petrecut cu toţii în compania fetiţei ce a plecat alături de iepurele cel alb în căutarea aventurii, cunoscând diferite personaje precum Pălărierul cel Nebun, Iepurele de Martie sau Regina de Cupă. Povestea aceasta rămâne cumva la limita dintre copilărie şi maturitate, prin subtilele jocuri logice se adresează celor mai bătrâni dintre copii, iar prin imaginaţia fascinantă a scriitorului care îşi conturează cu un farmec aparte personajele, îi cucereşte şi pe cei mai mici.

Piesa Alice, a companiei de teatru Dell’Arte, porneşte chiar de la această poveste, adaptând-o unui public matur care nu a uitat însă de simbolurile copilăriei. Spectacolul de teatru este o îmbinare neconvenţională de instrumente legate prin folosirea simbolurilor bine cunoscute ale imaginarului poveştilor. Momente de comedie sunt alternate de momente de teatru cu lumină neagră. Totodată, lumina neagră serveşte ca background pentru un număr de animaţie în care este prezentată o poveste de dragoste ai cărei protagonişti sunt un “el” şi o “ea” animate de mâini invizibile.

Până şi spaţiul este neconvenţional, Clubul Ţăranului (din cadrul Muzeului Ţăranului) permiţând receptarea diferită a spectacolului, al cărui farmec s-ar pierde într-o sală mare de teatru, pentru că nu ar mai fi posibilă sesizarea elementelor legate de mimica personajelor, jocurile subtile de priviri sau onomatopeele. În spaţiu mic însă, spectatorul este invitat să viseze, să călătorească departe, cu cei şase actori, într-o alternanţă de lumi. Iar experienţa este intensificată de muzica care te învăluie şi care se aliniază perfect cu povestea spusă de mâinile sau ochii actorilor.

Alice este, cum am afirmat mai devreme, dedicată adulţilor. Deşi porneşte de la povestea lui Carroll, aceasta serveşte numai ca pretext, elementele piesei se combină ca piesele unui puzzle a cărui legătură este chiar viaţa. Este propusă astfel o alternanţă între acum/aici şi acum/acolo. Trecerile dintre realitatea tristă, plină de gri, de griji pentru bani şi putere, la “realitatea” creată sunt cu atât mai de impact, cu cât prezentul alternativ contrastează puternic. De altfel, acesta este punctul forte al spectacolului, evadarea din cotidian şi reveria care te plimbă prin tărâmuri îndepărtate.

Ceea ce este ciudat la piesa aceasta este faptul că reuşeşte să transmită emoţie, multă emoţie coagulată în forme diverse: amuzament, candoare, iubire, teamă, farmecul ludicului. Şi toate acestea fără un cuvânt. Ochii spectatorului sunt cuceriţi prin lumini albastre şi albe iar auzul său prin muzica care parcă a fost făcută să deservească acestei piese, deşi melodiile aparţin unor artişti consacraţi.

Comedia primează însă, spectacolul este unul dintre acelea de la care ieşi zâmbind, cu sufletul încărcat şi cu un zâmbet în colţul gurii. Iar spectatorul are parte şi de o surpriză plăcută, clubul “respiră” teatru, pe pereti fotografii cu actori din timpul pieselor, de la repetiţii, din culise îi aşteaptă pe vizitatori. Fotografiile sunt parte a proiectului Fotografia Dell’Arte şi aparţin unui regizor, Alexandru Maftei, ale cărui valenţe de fotograf abia acum le-am descoperit şi eu.

Piesa o puteţi vedea mâine în Clubul Ţăranului, de la ora 21.00.

Mixul face azi 1 anişor… în care a crescut cât alte proiecte în 5.

"In prag aniversar, Mixul anunta lansarea unor noi game de proiecte speciale.
"Colectia de arta", lansata oficial astazi, va prezenta saptamanal
E-book-uri cu artisti din lumea picturii si a fotografiei. De asemenea, in
curand va fi lansata si rubrica "AD-Ideea Zilei", cu ajutorul careia
cititorii vor descoperi idei creative din domeniul advertising-ului."

http://mixuldecultura.ro/?p=3107

Si pentru ca a trecut atata timp de cand am mai deschis paginile virtuale ale blogului meu, va recomand, rapid, mai multe lucruri dragute.

Unul dintre ele este Jason Mraz, un artist care merita sa ii dai atentie atunci cand esti deprimat, tocmai pentru ca dupa ce ai ascultat e imposibil sa mai fii. We sing. We dance. We steal things e aici.

Si o carte care m-a fascinat si pe care cred ca o voi citi din nou, curand, cu aceeasi nerabdare de a redescoperi povestea. Cella Serghi – Panza de paianjen.

Aş vrea să pot transmite ce ganduri bune îmi transmit imaginile lui Aya Kato, în schimb las privitorii să găsească propriile argumente pentru a aprecia sau nu arta digitală a artistei Aya Kato.

Sursa imaginilor şi galeria extinsă le găsiţi aici.

Şi tot Aya Kato vă ajută să dormiţi cu fluturii.

Fura adesea gânduri şi idei… şi le plimba prin corpul definit doar metafizic.

“There are flowers everywhere for those who wish to see them”.

Şi totuşi cine le vede? Cine se opreşte cu gândul fugar şi superficial asupra lor? Se întreba cu ochii mari şi miraţi, pierduţi parcă sub vălul de tristeţe caldă.

“There are flowers everywhere for those who wish to see them”.

Dar poate că străinii cu ochi limpezi le vor rata mai puţin decât aceia ce sunt prea aproape.

Azi tot ce fură adesea e doar forma norilor pe care o preface apoi în praf de zâmbet fugar în faţa frumosului, mergând din ce în ce mai departe de realul plin de oameni.

Nu ştiu şi nici nu vreau să aflu de unde apar coincidenţele, din ce cămară a esenţelor divine se strecoară printre noi muritorii, dar ador să le observ şi să le interiorizez încet, încet cum deguşti filele unei cărţi cu bucuria fiecărui cuvânt descoperit. Şi iată tocmai de o carte e vorba, o carte ce mi-a fermecat două nopţi până la a uita de mine, pierdută prin Bucureştiul anilor 20, mergând prin locurile cunoscute: Cişmigiul, Oborul, Capşa…

Aşa, pierdută într-o lume paralelă, mă strecor în lumea reală subtil, cumva desprinsă de tot şi toate, cu gândurile cuprinse doar între  cele două coperţi. Absentă, mă aşez pe-un scaun de autobuz, bucuroasă că pot citi liniştită restul drumului fără a mă îngriji de spaţiul personal al vreunui trecător.

În faţa mea o doamnă stătea întinsă neglijent, de parcă spaţiul acela dintre cele doua scaune îi aparţinea indiferent de ceilalţi. Un pic enervată îmi reiau cititul de care trebuise să ma despart clipele cât a durat aşezarea. La un moment dat văd că doamna scoate o carte şi ea din geantă, cu aceleasi coperţi, o altă carte m-am gândit. Am căutat cu privirea titlul pentru a vedea despre ce carte era vorba. Doamna din faţa mea îşi prinsese şi ea gândurile în aceeaşi “Pânză de păianjen”.

Şi mergeam astfel într-un Bucureşti haotic de secol XXI prinse amandouă, faţă în faţă, cu gândurile într-un Bucureşti de secol XX.

Cu astfel de coincidenţe calde să mă tot ciocnesc aş vrea.